Sabiduría Sobrenatural

El décimo cuarto Hechizo: Sabiduría Sobrenatural

“Conozco un décimo cuarto que si tengo que calcular
los dioses ante los hombre:
Æsir y elfos, conozco la diferencia entre ellos,
pocos de los que no son sabios conocen eso.”

Fuente : http://imperiodenki.blogspot.com.es/

Dictum Les Tenebres

A

Aamon: Uno de los tres demonios al servicio de Satachia, también conocido como Mammon. Su nombre significa riquezas, induciendo
a la avaricia. Se dice que es regente de Inglaterra.

Abaddon: (El Destructor) en el libro de las Revelaciones, es el ángel o estrella del abismo sin fondo que encadena a Satán
por mil años. Se dice que fue el ángel invocado por Moisés para que enviara las terribles lluvias que arrasaron Egipto. En
muchos libros apócrifos, Abaddon es considerado una entidad demoniaca, como en Angel de la Muerte, como un demonio del Abismo.


Abaddona: (El Arrepentido) Uno de los Serafines rebeldes, más tarde se arrepintió de su pecado contra Dios.

Abezi-Thibod: Uno de los príncipes infernales que rigen Egipto, quien luchó contra Moisés y endureció el corazón del Faraón
contra este. De acuerdo al Testamento de Salomón, era hijo de Beelzebub.

Abigor: Demonio Superior, Duque de los infiernos, hermoso caballero que lleva lanza de estandarte o cetro, y cabalga sobre
un monstruo alado. Manda 60 legiones infernales. Conoce el porvenir, los secretos de la guerra y el arte de hacerse amar por
sus soldados.

Abraxas: El más antiguo de los dioses, según ciertos sirios y persas, su nombre está compuesto de las 7 letras griegas cuyo
valor numérico es igual a 365. Los Basilidianos, herejes del siglo II, le hacían el jefe de 365 genios que regían los días
del año. Había enviado a Cristo a la tierra como un “espectro benévolo”. Su nombre ha dado al Abracadabra mágico llevado como
filacteria. En demonología, ha pasado a ser un demonio coronado, con cabeza de gallo, grueso vientre, pies de serpiente y
cola raquítica, que lleva un látigo. También conocido como Abracax.

Adirael: Uno de los ángeles caídos, al servicio de Beelzebub.

Addu: El Dios Babilonio de la Tormenta, también llamado Adad.

Adramelech: Presidente del alto consejo de los diablos, intendente del guardarropa de Satán. Se le representa bajo forma de
mula con torso humano y cola de pavo real. En Sefarvaïm, en Asiria, se le consideraba el Dios Sol y se quemaban niños en sus
altares, en honor a esta Deidad. De acuerdo a otros textos, Adramelech, en la jerarquía infernal, le corresponde el octavo
sitio en los diez Sephitots malignos del Arbol de la vida.

Agalariept: Gran general del infierno, comandante de la segunda legión, tiene el poder de descubrir todos los secretos.

Agares: Gran Duque de las regiones del este del infierno. Comanda 31 legiones. El otorga propiedades, poder, títulos, incita
al baile y enseña todos los lenguajes. Perteneciente al Orden de las Virtudes, se muestra bajo la forma de un Lord Benevolente,
montando un cocodrilo y llevando un halcón en su puño.

Agramainio: El gran espíritu de la maldad, orado por Guiosue Carducci en su himno a Satán ( “Inno a Satana” 1863)

Agramon: Demonio del miedo.

Ahharu: En Demonología Asiria, se tratan de malvados vampiros.

Aini: Poderoso Duque infernal que se representa de un hombre hermoso, con tres cabezas, la primera como de serpiente, la segunda
de hombre, con dos estrellas en la frente, y la tercer cabeza, como de gato. Monta una serpiente y carga un atizador
flameante con el que causa destrucción. Suele dar la respuesta verdadera, en cuanto a temas de importancia.

Alastor: Genio malhechor para los antiguos. Demonio severo, que encarna la némesis y la felicidad. Algunos lo confunden con
Azazel, otros con el ángel exterminador y otros con Raum.

Alocer: Gran Duque de los infiernos, representado en caballero cornudo con cabeza de león. Manda 36 legiones. Su caballo con
patas de dragón es enorme. Enseña los secretos del cielo y de las artes liberales.

Alouqua: Un demonio femenino, que también es un súcubo y un vampiro, que cansa a los hombres y los conduce al suicidio.

Amducias: Gran Duque infernal. Manda 29 legiones. Tiene cabeza de unicornio, pero aparece bajo forma humana y da conciertos
invisibles. Los árboles se inclinan a su voz.

Amón: También conocido como Aamón, es Marques de los Infiernos. Manda 40 legiones. Cabeza de lobo vomitando llamas, cola de
serpiente. A veces aparece con cabeza de búho u cuerpo humano. Conoce el pasado y el futuro.

Amudiel: Un ángel caído.

Amy: Uno de los ángeles caídos, en un tiempo perteneciente al Coro de los Angeles y al Coro de los Poderes. Esta entidad enseña
los secretos de la astrología y las artes y le reveló a Salomón, que volverá a su gloria en el cielo, dentro de 1200 años.


Ananel: Perteneciente al Orden de los Arcángeles, enseñó a pecar a los seres humanos.

Andras: Marques de los infiernos. Manda 30 legiones. Cabeza de mochuelo, cuerpo desnudo de ángel alado, cabalga sobre un lobo
negro y blande una espada.

Araxiel: Uno de los ángeles caídos.

Araziel: Uno de los ángeles, que sostuvo relaciones prohibidas con las hijas de los hombres.

Arioch: Demonio de la venganza, diferente de Alastor. Unicamente es vengativo cuando es contratado para hacerlo.

Asbeel: Uno de los ángeles caídos.

Asderel. Uno de los ángeles caídos, que le enseñó a los seres humanos, el misterio de la Luna

Asmodeo: Identificado a veces con Samael, la serpiente que sedujo a Eva. Príncipe de los infiernos con tres cabezas: de toro,
de hombre coronado con aliento de fuego y de carnero. Ies de oca y cola de serpiente. Cabalga un dragón y manda 72 legiones.
Superintendente de las casas de juego, siembra el error y la disipación. Vencido por el Rey Salomón, quien le obligó a ayudarle
a construir el templo. Este demonio aparece por primera vez en el libro apócrifo de Tobit, cuando el demonio se enamora de
una mujer llamada Sarah, hija de Raguel, quien ya estaba casada con 7 hombres. El demonio celoso, comenzó a matar a cada uno
de los maridos de Sarah, hasta que ella le pidió ayuda a Dios, y este mando al Arcángel Rafael a derrotar al poderoso demonio.


Astaroth: Astaroth es el nombre otorgado a un varón, por la encarnación medieval de una poderosa Diosa-Demonio, de nombre
Astoreth. Archiduque del occidente de los infiernos. Representado como un ángel coronado, desnudo enclenque sosteniendo una
víbora en la mano izquierda y cabalgando a lomos de un dragón.
Tesorero infernal, ve el pasado, el presente y el porvenir; detecta los deseos secretos y concede protección a los grandes.
Adora hablar acerca de la gran caída de los Angeles, y dice haber sido el castigado injustamente, alegando que un día recuperara
su lugar entre los ángeles del cielo, como el príncipe de los Tronos que solía ser. De acuerdo al Grimorium Verum, Astaroth:
reside ahora en América.

Ayperos: Príncipe de los infiernos, comanda 36 legiones. Se representa como un buitre o como un águila.

Azazel: Uno de los Jefes de los doscientos ángeles caídos, según el primer libro de Enoch. En el libro, el Apocalipsis de
Abraham, se describe a Azazel como un demonio terrible con 7 cabezas de serpiente, catorce caras y doce alas. Antes de su
caída, pertenecía al Coro de los Angeles.



B

Baal: Gran Duque del infierno. Reina en la parte oriental, manda 66 legiones, tienes tres cabezas: gato, hombre coronado y
sapo. Su torso lomudo termina en patas de araña. Hace invisibles y astutos a aquellos que le invocan.
Divinidad principal de los babilonios, de los caldeos, de los fenicios y de otros pueblos orientales. Se le sacrificaban terneras
y bueyes, y las mujeres se prostituían en su honor. Dios Jehová, lo destronó y mando al infierno.

Baalberith: Demonio del segundo Orden. Jefe secretario y activista del infierno. Se le ubica entre los más poderosos príncipes
del infierno. Originalmente era un Dios Fenicio (Caananita). Fue el demonio que poseyó a una monja Ursulina en Provenza en
1610.

Baalzephon: Capitán y guardia de los centinelas del infierno.

Bäel: Demonio citado en el Gran Grimorio, y cabeza de los poderes infernales. Primer monarca del infierno. 66 legiones le
obedecen, tiene tres cabezas: de humano, de cangrejo y de gato.

Badariel: Uno de los ángeles caídos.

Balan: También conocido como Balam, Baalam y Balemm, es un ángel caído perteneciente al Orden de las Nominaciones, es muy
fácil de invocar y prácticamente inofensivo. Como muchos de su especie, responde preguntas acerca del pasado y el futuro.
Enseña la astucia y la fineza a aquellos que se lo piden.
Se representa como un ser de tres cabezas, toro, hombre con ojos de fuego y carnero. Mas a menudo, desnudo y cornudo, con
un gavilán en el puño y montando un oso.

Balban: Demonio del engaño.

Baphomet: Idolo venerado por los Templarios. De origen desconocido, el Baphomet tenía una barba blanca y dos carbunclos por
ojos. Su culto era secreto e inmoral. Estaría representado sobre el cofrecillo árabe de Essaruas como andrógino blagro.
En la historia de los templarios, no existe un mayor enigma, que el que encierra el misterioso personaje conocido como Baphomet.
Los mitos acerca de este ídolo, son muy diversos, unos lo nombran comouna cabeza humana, con barba, sin barba, con dos rostros,
con la cabeza de un macho cabrío, el cuerpo de un hombre y alas.
Todos estos mitos, son los que han hecho que se le atribuyan distintos papeles en el mundo de lo místico. En este pequeño
diccionario, no se le puede considerar al Baphomet como un demonio, así que daré a conocer todas las teorías que existen en
torno a este ser.

- La cabeza con dos rostros, hacen que se le confunda comúnmente con el Jano, Dios romano de las puertas y los caminos y por
el cual se le puso el nombre al mes de Enero.

- Otra teoría nos dice, que Baphomet pudo ser la mala interpretación (por parte de los acusadores de la Orden del Temple)
de las palabras griegas “Baph” y “Metis” que significan juntas, Bautizo de Sabiduría, lo cual podría explicar la adoración
de una cabeza barbuda, pues mucho creían que era la cabeza de San Juan el Bautista.

- En otra teoría, nos encontramos que para los Templarios, la etimología de Baphomet, pudo significar “Dios”, al confundir
la palabra “Baphomet” con el termino arábico “Abufihamat” que significa “Padre del entendimiento”

- También, una teoría más nos dice que Baphomet, es un antiguo termino francés para la palabra “Mahomet” (Mohammed, el profeta)
y en ese caso, nos dice que los Templarios no adoraban a un demonio, sino que profesaban el islamismo.

- Por ultimo, la teoría del cuerpo humano alado, con cabeza de macho cabrío. En esta teoría, han dicho que este es el símbolo
del Diablo, al compararlo con el macho cabrío del Sabbat de los Hechiceros, sin embargo, el gran ocultista Eliphas Levi, le
ha dado una explicación distinta a este macho cabrío que representa Baphomet, una concepción diferente. A continuación, tomando
palabras directas del libro “ Dogme Et Rituel de la Haite Magie” escrito por Eliphas Levi: “ El macho cabrío, lleva sobre
la frente el signo del pentagrama, con la punta hacia arriba, lo que basta para considerarla como símbolo de luz; hace con
ambas manos el signo del ocultismo y muestra en alto la luna blanca de Chesed y en bajo, la luna negra de Géburah. Este signo
expresa el perfecto acuerdo de la misericordia con la justicia. Uno de sus brazos es femenino y el otro masculino, como en
el Andrógino de Kunrath, elementos que debemos reunir junto con los de nuestro macho cabrío, puesto que es un solo y mismo
símbolo. La antorcha de la inteligencia, que resplandece entre sus cuernos, es la luz mágica del equilibrio universal; es
también la figura del alma elevada por encima de la materia, aunque teniendo la cabeza misma como la antorcha tiene la llama.
La repugnante cabeza del animal manifiesta el horror al pecado, cuyo agente material, único responsable es el que debe llevar
por siempre la pena; porque el alma es impasible en su naturaleza, y no llega a sufrir más que cuando se materializa. El caduceo
que tiene en vez de órgano generador, representa la vida eterna; el vientre, cubierto de escamas, es el agua; el circulo,
que está encima, es la atmósfera; las plumas que vienen enseguida, son el emblema de lo volátil; luego, la humanidad está
representada por los dos
senos y los brazos andróginos de esa esfinge de las ciencias ocultas”

Y nuevamente, retomando palabras de Elipha Levi, esta vez narrado por Papus :
“He aquí disipadas las tinieblas del santuario infernal; he aquí la esfinge de los terrores de la edad media, adivinada y
precipitada de su trono ¿quomodo cecidisti Lucifer?
El Terrible Baphomet no es ya, como todos los ídolos monstruosos, enigma de la ciencia antigua y de sus sueños, sino un jeroglífico
inocente y aún piadoso. ¿Cómo podría el hombre adorar a la bestia, cuando ejerce un soberano imperio sobre ella? El jeroglífico
de Baphomet, en su forma de macho cabrío, tiene los atributos de la luz, dado que por su signo del pentagrama, se le prohibe
tomar por una de las fabulosas figuras de Satán. El Baphomet de los Templarios, es un nombre que debe leerse cabalísticamente,
en sentido inverso, y está compuesto de tres abreviaturas: TEM OHP AB, oli omnivm hominum pacis abbas que significa: “El Padre
del Templo, Paz Universal de los Hombres” que seguramente, tenía que ver con Salomón y su Templo”

Cada uno que elija la versión que más le motive.

Barakel: Uno de los ángeles caídos.

Barbatos: Perteneciente al Orden de las Virtudes, entiende el canto de las aves y el lenguaje de los animales. Es un gran
Conde y Duque que aparece cuando el sol se encuentra en Sagitario, con 4 Reyes nobles y 3 escuadrones.

Barbu: Demonio que posee el secreto de la piedra Filosofal.

Basasael: Uno de los ángeles caídos, antes perteneciente al Orden de los Arcángeles.

Bathym: Duque de las regiones infernales. Se presenta como un hombre robusto, pero su cuerpo termina en cola de serpiente.
Comanda 30 legiones y puede teletransportar a los hombres a donde quiera que deseen ir.

Behemoth: Buey colosal y maravilloso que los judíos decían reservado para la comida del mesías. La edad media hizo de el,
un demonio enderezado.

Belfegor: También conocido como Baalfegor, adorado por los moabitas en el Monte Fegor. A veces como mujer joven, más a menudo
como demonio cornudo y horroroso, sentado desnudo. Distribuye las riquezas y las invenciones ingeniosas. Los rabinos precisan
que se le rendía homenaje sobre la silla agujereada.

Belial: O también Beliar, fue rey de los infiernos, creado después de Lucifer y uno de los más poderosos, uno de los primeros
en revelarse. Antes perteneciente a la Orden de las Virtudes y de los Arcángeles, ahora es el más vicioso de los demonios,
muy atractivo. Aparece sobre un carro de fuego. El Apocalipsis le menciona llamándole“La Bestia”.

Beleth: Antes perteneciente al Orden de los Poderes, este poderoso demonio, es un gran y terrible rey de los infiernos, cabalgando
un caballo pálido, y cuando cabalga, se escuchan los sonidos de melancólicas trompetas. Se le debe de recibir cortésmente
y con homenaje, o su furia se hará sentir. Comanda 85 legiones y es un temido guerrero.

Beelzebu: También conocido como Belzebú y Beelzebub, este demonio es el Príncipe de los demonios. El primero después de Satán.
El señor de las moscas y cuya apariencia toma a veces colosal; de rostro hinchado, coronado con una cinta de fuego, cornudo,
negro y amenazante, peludo con alas de murciélago. La tradición Siria dice que es el rey de los demonios. En el Evangelio
de Nicodemus VII (XXIII), se narra como a la muerte de Jesús, Satán y Beelzebub orquestaron un plan para traer el alma de
Jesús a los infiernos, siendo Beelzebub el primero en enfrentar al alma de Jesús; Jesús Cristo, derrotó a Beelzebub con solo
su voz, y después de que Beelzebub se tornara en contra de Satán después de la derrota, Jesús le ordenaría a Beelzebub dejar
a Satán en paz, diciéndole que él seguiría siendo el Rey del infierno, hasta el fin de los tiempos. Una vez que se le invoca
a Beelzebu, es extremadamente difícil deshacerse de el. Es el director de las nueve Jerarquías infernales, que están debajo
de la primera, regida por Samael o Satanás. Entre sus títulos, está el de El Señor de las Moscas.

Beqa: El nombre original de Satanás, antes de pecar contra Dios y ser vencido por San Miguel. Su nombre pasó a ser Kasbeel
y luego Satanail, de donde procede Satanás, su versión mas corta y significa “Adversario”

Berith: Demonio que según ciertos alquimistas, era capaz de cambiar todos los metales en oro. Aparece cabalgando un caballo
rojo y vistiendo un uniforme de soldado con una corona dorada. Su voz es persuasiva pero es un mentiroso altamente notorio
Berith invocado, cumple el trabajo de cualquier ser humano por veinte años... pero después de esos veinte años, regresa a
su invocador para cobrarle su recompensa.

Biffant: Comandante de una legión, fue exorcizado del cuerpo de la joven Denise de la Caille.

Bitru: Gran príncipe de los infiernos, que se aparece con forma de un leopardo alado. Cuando aparece en forma humana, es una
de enorme belleza. Comanda 70 legiones y se encarga de despertar la lujuria en los hombres.

Botis: Un gran presidente del infierno, que se aparece en la forma de una horrible serpiente. Su forma humana es con enormes
dientes y cuernos. Está al servicio de Agaliarept.

Buer: Demonio secundario que manda 50 legiones. Cabeza de león, cinco patas de macho cabrío en estrella (avanza girando sobre
sí mismo), experto en medicina, otorga felicidad domestica y salud al enfermo. Está al servicio de Agaliarept.

Bune: Es un dragón de tres cabezas, Gran Duque de los infiernos, comandante de 30 legiones. Habla solo por signo y suele tomar
forma de un hombre ordinario enriquece a todos aquellos que le sirven.. Los demonios bajo su autoridad, son llamados Bunis,
su número es inmenso y poseen un enorme poder.

Busasejal: Uno de los doscientos ángeles caídos.



C

Caacrinolaas: Otro Gran presidente de los infiernos, manda 36 legiones. Él inspira el conocimiento e incita al suicidio.

Caballeros de L´Enfer. Estos demonios son más poderosos que los demonios sin rango, pero mucho mas débiles que los
demonios con título.

Cambion: De acuerdo a Bodin y De Lancre, estos pequeños demonios, son el preludio a los Sucubos e Incubos. Se dice que estos
demonios, son mas y amables y considerados con los seres humanos, que los de otras especies. No muestran signos de vida, hasta
que cumplen 7 años de edad, y escogen a un ser humano, para entrenarlo y hacerlo su sirviente.

Carrnivean: Demonio, antiguo príncipe de la Orden de los Poderes.

Catabolignes: Demonios que asesinan humanos, capaces de destruir a los hombres y hacer lo que quieran con ellos.

Caym: Gran Amo del infierno, aparece como un hombre elegante con alas de Mirlo. Comanda 30 legiones, y es uno de los más sabios
en el infierno. A través de sus argumentos, logra la desesperación de quienes le escuchan.

Charun: El demonio etrusco de la muerte, que atormenta el alma de los muertos en el más allá.

Chobabiel: Uno de los ángeles caídos.

Cimeries: Poderoso Marques que aparece como un valiente soldado montando un caballo negro. Puede hacer que un hombre parezca
un soldado de su propia clase (demonio). Es el gobernante de los espíritus errantes en Africa, puede encontrar tesoros y cosas
ocultas, enseña vocabulario, lógica y retórica.

Crocell: Un ángel caído, ahora un duque de las regiones infernales donde manda 48 legiones infernales. Pertenecía al Coro
de los Poderes.

Ciciupipiltin: Demonio vampiro



D

Dalhan: Demonio que se oculta en los desiertos y devora viajeros.

Dalkiel: Uno de los príncipes infernales, regente de Sheol, asistente de Duma, el ángel de la “quietud de la muerte “.

Dantalian: Duque de los infiernos, que se aparece con forma de nombre, con muchos rostros, de hombre y de mujer, sosteniendo
un libro en su mano derecha. Enseña las artes y las ciencias, y revela todos aquellos consejos secretos, para todos los pensamientos
humanos y también los puede cambiar a voluntad. Es un ser despiadado y puede enseñar por medio de visiones, lo que cualquier
humano puede haber llegado a ser, dependiendo las circunstancias de su vida.

Decarabia: Un Marques. Él sabe de las propiedades de todas las hierbas y de todas las piedras. Vuela como un pájaro ante el
exorcitas, y se esconde de el, e incluso vive con él, comiendo y cantando como las demás aves, sin que noten su presencia.


Dev: En la mitología persa, un demonio de enorme poder. Sin piedad e inmoral Dios de la guerra.

Duende: Espíritu juguetón que a veces atormenta a los hombres. Demonio, su asamblea es precedida por Beelzebu.

Duma: El ángel protector de Egipto, príncipe del infierno, el cual tiene miles de ángeles de destrucción bajo su mando. Es
también ángel del silencio, de la quietud de la muerte.



E

Eblis: El Satán de los Musulmanes, su nombre se deletrea como Iblis y significa “Desesperación”

Eisheth Zenunim: Una de las mujeres de Samael y madre de la bestia Chiva. Eisheth Senunim, se conoce como la ramera en la
Cábbala y madre de la prostitución.

Eligor: Gran duque, representado como un buen caballero, que porta una lanza. Descubre cosas ocultas, causa la guerra, arma
los ejércitos, provoca el amor mal sano y la perdición en la lujuria.

Empusa: Demonio del mediodía que aparece sobre todo en el mes de agosto y rompe los huesos de todo aquel que se niegue e venerarle.
En sentido amplio, espectro vampiro.

Ertrael. Uno de los ángeles caídos.

Estolas: Gran príncipe de los infiernos que manda 26 legiones. Aparece como búho coronado de tres largas patas o como
hombre que enseña la astrología y el valor de las plantas y las piedras preciosas.

Eurynome: Demonio perteneciente al Alto Orden. Con enormes colmillos y piel de zorro. Príncipe de la muerte también
llamado Eurinomos.

Ewah: Él es un demonio. La simple vista de Ewah causa la locura.



F

Flauros: Gran General del infierno, se aparece con forma de leopardo y en su forma humana, tiene un rostro horrible y los
ojos color rojo. Incita a los demonios y espíritus a atacar a sus enemigos los exorcistas. Comanda 20 legiones, y conversa
gustosamente de la creación del mundo y de la caída de los ángeles... incluyendo su propia caída.

Fleuretty: Teniente de las huestes infernales.

Focalor: Poderoso duque, con forma de un humano alado. Controla los vientos y el mar, ahoga a los hombres y hunde a los barcos.
Espera volver a su gloria en la Orden de los Tronos dentro de 1050 años.

Foras: También llamado Forcas, Gran presidente y caballero del infierno, comándate de 29 legiones. Conoce las propiedades
de las piedras y las hierbas, enseña lógica, retórica, quiromancia, piromancia. Puede hacer a un hombre invisible e inteligente
en el uso de las palabras, además de poder localizar objetos perdidos y tesoros escondidos. Se le describe como un hombre
viejo, de cabello largo y barba blanca.

Forau: Demonio al servicio de Sargatanas

Forneus: Gran Marques aparece como un monstruo del mar. Enseña las artes y las ciencias, da buena reputación a los hombres
y les enseña el conocimiento de las lenguas, además de hacerlos seres amados por sus enemigos y por sus amigos por igual.


Furcas: Un duque del infierno, que aparece como un cruel hombre viejo, de cabello canoso y una barba muy larga, cabalga un
caballo largo y tiene en la mano derecha una lanza afilada.. Comanda 20 legiones, y enseña filosofía, retórica, quiromancia,
piromancia, lógica perfectamente en todas sus partes.

Furfur: Un gran conde del infierno, que hablará únicamente cuando completen el triángulo (de la invocación), cuando esto
sucede, toma la forma de un ángel y habla con una voz ronca. Comanda 26 legiones y crea truenos, relámpagos y viento; sabe
respuestas a preguntas secretas y ocasiona el amor entre hombre y mujer.



G

Gaap: Un ángel caído, ahora gran príncipe del infierno, con 66 legiones de espíritus infernales a su cargo. Antes de su caída,
pertenecía al Coro de los Poderes.

Gadereel: Ministro de Satanás. Este Demonio, en libros apócrifos, se supone que fue el que se convirtió en serpiente y tentó
a Eva, en lugar de Samael.

Ghaddar: Un demonio del desierto cerca, del Mar Rojo. Devora los genitales de los viajeros.

Ghoul: O Ghul, en las supersticiones orientales, se trataba de un espíritu o espectro, que chupaba la sangre de los vivos
y que desenterraba cadáveres, para acto seguido, devorarles el corazón. Demonios carroñeros.

Golab: Su nombre significa incendiarios, ángeles caídos, enemigos acérrimos de los serafines contra los cuales batallan constantemente.
También es el nombre de una de las Sephirots (Séfiras) Maléficas al reverso del Arbol de la Vida.

Goap: Príncipe de la región oeste del infierno.

Gomory: Un poderosos duque del infierno, que aparece como una hermosa mujer. Descubre el pasado, presente y futuro, encuentra
objetos perdidos y procura a las mujeres y a las jovencitas.

Gurson: Rey establecido, del sur del infierno.

Guseyn: Demonio al servicio de Agaliarept.

Guta: Un mortal demonio Húngaro, que golpea a sus víctimas hasta la muerte.



H

Haborym: Demonio del fuego y del holocausto. Es un duque del infierno que comanda 26 legiones infernales, con tres cabezas,
de humano, de gato y de serpiente. Lleva consigo una antorcha.

Hakael: Uno de los ángeles caídos, conocido como el séptimo Satanás.

Hantu Pusaka: Demonio del Himalaya

Hantu Penyardin: Vampiro del Himalaya.

Hivvah: Hijo de Semyaza.

Hyyah: El otro hijo de Semyaza.

I

Iadalbaoth: Para los Gnosticos, este era el primer arcón o espíritu obscuro.

Incubo: En la Europa Medieval, un Incubo, era un demonio masculino (la contraparte del Sucubo), que visitaba a las mujeres
en sus sueños, y después de seducirlas, tenías relaciones sexuales con ellas en esos sueños. Las mujeres que caían víctimas
del Incubo, no podrían pararse... otra leyenda dice, que les quitaban el alma, mediante el sexo. La víctima del Incubo, podía
quedar embarazada, y el hijo crecía como un humano normal, solo que desarrollando habilidades mágicas. Al crecer, el niño
podría convertirse en un poderoso Hechicero o en un ser de gran maldad. Una vieja leyenda dice, que el Hechicero Merlín, era
el producto de la unión de un Incubo con la de una Monja.
Otra leyenda, dice que El incubo y el Súcubo, eran ángeles caídos. Incubo en latín, significa “pesadilla”.



J

Jeqon: Uno de los principales ángeles rebeldes, que tentó a los demás ángeles al pecado



K

Kasbeel: Su nombre significa “ el que engaña a Dios “ y es el ángel vencido por Miguel, que posteriormente sería renombrado
como Satanás.

Kasdaya: Uno de los principales ángeles rebeldes.

Kingu: Demonio de Mesopotamia, que se volvió el consorte de la Diosa Tiamat.



L

Leonardo. Amo de los Sabbats. Este demonio, es del Primer Orden, y es el Inspector de Magia Negra y Hechicería..

Leraie: Gran Marques del infierno, comanda 30 legiones. Se aparece con la forma de un arquero. Hace que las heridas por arco
de flecha, comiencen a podrirse.

Leviathan: Monstruo del que habla la Biblia ( AT, ver a Jonas). La tradición rabínica hace de el un demonio andrógino. Tiene
el grado de Gran Almirante. Este demonio, era la enorme ballena que aparecía en las leyendas de los hebreos.
Él es el Amo Demonio de los Océanos, ninguna arma hecha por los hombre, podía lastimarlo, también era el Rey de las Bestias,
temido por Dios y por los hombres por igual. Se le asocia comúnmente, con el Tiamat de Babilonia y la Hidra de Grecia.

Lilith: Lilit (Is 34,13) es una deidad hembra de Babilonia que dio origen a la leyenda judía de esposa-demonio de Adán. En
Mesopotamia tenía mucha importancia la creencia en los seres sobrenaturales o deidades y espíritus de los muertos o muertos
vengativos. Los primeros podrían ser de muchas clases: monstruos que acechaban en lugares desérticos; labartu, demoniofemenino
de las montañas; Sedu y Lamassu, seres ambivalentes que podían actuar como espíritus tutelares o como espíritus maléficos;
Namtaru era el demonio de la peste; Pazuzu era un demonio del viento; Lilitu (de la que se deriva Lilit, “bruja nocturna”
del AT) era un demonio súcubo que visitaba a los hombres por la noche. Los rasgos de estos seres son terroríficos. Lilitu
es representada como una mujer hermosa desnuda con alas y con garras en lugar de pies..
Según la Cabbala, una entidad demoniaca, que goza en matar niños pequeños.
Fue la primer esposa de Adán, creada de la tierra al igual que él. Ella no acepto servir a Adán y escapo del jardín del Eden.
Dios mando a sus ángeles, para tratar de disuadirla, pero ella se rehusó a seguir con Adán y Dios la maldijo, haciendo que
todos los hijos que ella pariera, morirían. Lilith paría hasta cien hijos por día.
Ahora Lilith, es la consorte del demonio Samael, con quien procrea cientos de demonios.
Antes de convertirse en la Señora de los Demonios, durmió una noche más con Adán, de donde dicha unión, nacieron Shedim, Linin
y Ruchin.

Lehahiah: Un ángel caído, el cual en un tiempo fue uno de los setenta y dos ángeles de la SheHamphora.

Lucifer: Este nombre significa el dador de luz y es erróneamente adjudicado a Satanás. Esto se debe a un pasaje en el libro
de Isaías, donde el profeta menciona a Lucifer como un ángel caído y el hijo de la mañana. Isaías estaba aludiendo al Rey
Nabucodonosor en esta descripción, según autoridades rabínicas.
El nombre en realidad, se refiere a la estrella del amanecer o del atardecer, lo que lo relaciona con Venus.
En el Cristianismo, Lucifer y Satanás, son la misma entidad, debido a la identificación hecha por algunos de los padres de
la iglesia, como San Jerónimo. Existen leyendas, que dicen que Lucifer, fue el primero de los ángeles caídos, no Satán, y
que él, es quien gobierna los infiernos.
En el Luciferismo, se le adora a Lucifer considerándolo el ángel de la luz, que debe liberar al hombre de la servidumbre del
Creador. Ha de distinguirse del Satanismo.

Lucifuge: También conocido como Lucifuge Rofocale, es una de las más poderosas entidades infernales, donde actúa como Primer
Ministro. Tiene control sobre los tesoros y las riquezas del mundo. Rehuye de la luz, y solo logra hacerse de un cuerpo, en
las noches.



M

Malfas: Gran presidente de los infiernos, manda 40 legiones. Aparece como cuervo. Edifica ciudadelas inexpugnables y
derriba fortificaciones enemigas. A menudo engaña a quienes le rinden homenaje.

Marbas: Demonio presidente que aparece como un majestuoso león y después con forma humana. Imparte habilidades mecánicas,
responde con verdad preguntas secretas, causa y cura enfermedades, y transforma a los hombres en varias formas. Está al servicio
de Lucifugo.

Mara: Una entidad que se identifica con Satanás en el Budismo.

Marchosias: Un ángel caído que preside en el infierno como un marques. Pertenecía al Orden de las Dominaciones.

Mashit: Una entidad infernal, encargada de castigar en el infierno, a los que cometen asesinatos, incesto e idolatría.Su nombre
significa “ Destructor “ y una de sus misiones, es llevar a cabo la muerte de los niños.

Mastema: Según los Jubileos, fue este el demonio que puso a prueba la lealtad de Abraham hacia Dios (no Samael). Algunos creen
que este es solo otro nombre otorgado a Satán
Se dice que él provoco la primera muerte de todos los recién nacidos en Egipto, y en atentar contra la vida de Moisés (en
lugar de Dios), que también, incitó al pueblo egipcio a perseguir a Moisés y a su pueblo por el desierto, para después matarles.

También según los Jubileos, Mastema es un sirviente de Dios, su misión es tentar a los hombres; el no inicia el proceso de
pecar, solo guía a los hombres, para después acusarlos frente al trono de Dios. Como el Satán del AT, su función es tentarlos,
y si resisten los hombres las pruebas, serán dignos del cielo Según los Jubileos, Mastema le pidió a Dios, que le otorgara
parte de los espíritus condenados, para que ellos obedecieran su voluntad, y así, cumplir mejor su misión en contra del hombre...
Dios le otorgó una décima de los espíritus para que obedecieran su voluntad, mientras las otras nueve partes, permanecieron
condenadas, en el lugar del juicio final. Se dice que es el padre de todo mal, pero que aún así, es servidor de Dios. Es el
ángel que acusa y sirve a Dios como tentados y príncipe del mal, de la injusticia y de la condenación.

Mefistofeles: Un arcángel caído y uno de los siete poderes infernales. Antes de su caída, era uno de los asistentes del ángel
Sadkiel y uno de los regentes del planeta Júpiter. En la obra “ Fausto de Goethe “, es Mefistofeles el que actúa de embajador
de Satanás y firma un pacto satánico con Fausto. En otras leyendas, se dice que es uno de los tres maestros del infierno,
junto a Satán y Lucifer.

Merihim: Demonio príncipe cuyo poder principal reside en la peste.

Mullin: El Teniente de Leonardo.



N

Naamah: Uno de los cuatro ángeles de la prostitución, y una de las mujeres del terrible Samael. Esta se conoce como la madre
de los demonios y fue una de las que corrompiera a los ángeles caídos y su líder Semyaza. Se dice que ocasione epilepsia a
los niños.

Nebrios: Mariscal del infierno, que tiene el poder de lastimar y de predecir eventos futuros.

Nelchael: Un ángel caído, en un tiempo, uno de los setenta y dos ángeles ShemHamphora perteneciente al Coro de los Tronos.


Nefilin: También llamado Nephelin, o Nephillim, estos son los hijos gigantes de los ángeles caídos.

Nergal: Otro demonio secundario, aliado de Beelzebub. Nergal originalmente, era una deidad Sumeria, antes de ser demonolizado
por los Teólogos Europeos de la edad Media.



O

Og: Uno de los gigantes descendientes del ángel caído Semyaza.

Olivier: Uno de los ángeles caídos, perteneciente al Coro de los Arcángeles

Orgeuil: Uno de los demonios que fueron exorcizados de Elizabeth Allier en 1639 por Francois Faconnet. Los dos demonios que
vivieron dentro de esta mujer por más de veinte años, lograron poseerla por medio de una costra en un pan que ella introdujo
en su boca a la edad de 7 años. El nombre del otro demonio que la poseyó, es Bonifarce.

Orias: Marques que aparece en la forma de un león cabalgando un caballo, tiene una cola de serpiente y lleva en su mano, dos
víboras. Enseña las virtudes de los planetas y sus mansiones. Es el demonio de la adivinación.

Ouza: También Uzza, uno de los ángeles caídos.



P

Paymon: Un gran Maestro de ceremonias en el infierno, leal a Lucifer. Antes perteneciente a la Orden de las Dominaciones.
Habla con voz ronca, enseñas todas las artes, ciencias y secretos, otorga y confirma dignidades. Tiene a su mando, 200 legiones
infernales.

Pazuzu: Tormenta del sur oeste que causa enfermedades. Este es un demonio alado temido en Mesopotamia. Los Mesopotamicos creían
que vivía en el desierto.

Peneme: También Penemue, uno de los ángeles caídos, el cual enseñó a los seres humanos, el arte de escribir con papel y tinta


Perrier: Un ángel caído, perteneciente a la Orden (o Coro) de las Principalidades

Philotanus: Segundo en la orden de los demonios, y asistente de Belial. Induce a los hombres a cometer actos de Sodomía y
Pederastia.



R

Rabdos: Un poderoso ángel caído, que se dice, puede detener el curso de las estrellas.

Rahab: El ángel caído de las profundidades del mar... se le considera un ángel caído.

Raum: Conde devastador de los infiernos. Su forma es la de un cuervo, pero también suele tomar forma humana. Encuentra tesoros
y destruye ciudades y dignidades .Comanda 30 legiones.

Rimmon: un ángel caído



S

Salamiel: Uno de los ángeles caídos, miembro de los Grigori o Guardianes que a menudo, se identifica con Satanail.

Samael: Jefe de todos los Satanes. También conocido como el “Veneno de Dios”, este titulo le es otorgado, porque cumple con
las ejecuciones de muerte, que Dios le comanda, lo cual a menudo, hace que se le asocie con el Angel de la Muerte. Confundido
erróneamente con el Arcángel Camael, este demonio, es para los Judíos, el Príncipe de los Demonios.En la tradición rabínica,
él es el demonio de la Tormenta.. Samael, también asociado con Satán, fue al principio de la creación, el más poderoso de
los Tronos-Angeles, y se dice que tiene 12 alas. Cuando los ángeles cayeron a los infiernos, hicieron un plan de venganza
contra Dios, para destruir su más preciada creación, el hombre, pues los demonios estaban celosos de que el hombre pudiese
darle el nombre a todas las criaturas, sin contar que desde el comienzo, ellos estaban en contra de la idea de la creación
del hombre. Samael fue el demonio que tentó a Eva, poseyendo el cuerpo de una serpiente.
Una leyenda dice, que Adán y Eva, eran seres inmateriales, y como Samael, está relacionado con todos los placeres y maldad
relacionados a la materia, convenció a Adán y Eva, de hacerse de cuerpos materiales, para que así, pudiesen morir. En otra
historia, se cuenta que Samael intento que Abraham no sacrificara a Isaac, haciéndolo dudar, para que así, decepcionase a
Dios, pero Abraham hizo caso omiso y Samael en venganza, le contó a Sarah que Isaac estaba siendo asesinado por Abraham, así
ella murrio de horror y decepción. Es regente de los Olipoth, del Arbol de la vida, y su consorte es Lilith, con la cual,
según muchas leyendas, procrea cientos de demonios. Rige la violencia y la destrucción.
Una de las tradiciones Rabínicas, dice que es el ángel que preside el Quinto, cielo.

Sameveel: Uno de los doscientos ángeles caídos.

Saraknyal: uno de los doscientos ángeles caídos.

Sargatanas: Brigadier del Infierno.

Sartael. Un demonio que se encarga de encontrar cosas escondidas.

Satanachia: Gran General del infierno.

Satanail: Según libros apócrifos de Enoch, este fue el nombre que Dios le dio al gran Angel Beqa, después de su rebelión.
Más tarde, Satanail, pasó a ser conocido como Satanás.

Seere: Poderoso príncipe, que gobierna el Este. Se aparece bajo la forma de un hombre hermoso, descubre todos los engaños,
puede transportar lo que sea, en menos de un parpadeo, y hace que todas los eventos pasen rápidamente.
A el no le importa el bien o el mal, hará la voluntad de aquel que le comande.

Semyasa: El jefe de los doscientos ángeles caídos, pertenecientes a los Grigori. Se dice que esta colgado entre la Tierra
y el Cielo, y forma la constelación de Orión.

Shamdan: El padre de Asmodeo, nacido de su unión pecaminosa con Naamah, la hermana Tubal-Caín, quien llevó a los
ángeles caídos a la perdición, con o sin su belleza.

Shax: Gran Marques, que destruye el sentido de la vista, del oído y del entendimiento de cualquier hombre o mujer, de acuerdo
a la voluntad del controlador (mago, invocador, exorcista). Encuentra objetos perdidos, siempre y cuando no estén bajo de
el poder de algún otro espíritu. Se dice que suele robar las chequeras de los reyes, y regresa el dinero pasados 1200 años.
Tiene que ser comandado correctamente al triángulo, si no, destruirá al invocador.

Sorath: Una entidad infernal, que rige el 666, el número de la Besti según el libro de las Revelaciones.

Súcubo: En la época Medieval en Europa, un demonio femenino que visita a los hombres en sus sueños y tienen relaciones sexuales,
de una forma fantasmal, con ellos. El hombre que cae víctima del Súcubo, no volverá a pararse. Otras leyendas dicen que las
víctimas del Súcubo, pierden su alma.

Sytry: Un príncipe infernal cuya forma es una cabeza de leopardo pero asume forma humana cuando el mago lo ordena. Procura
el amor entre los sexos y provoca a las mujeres a mostrarse desnudas



T

Tamiel: Uno de los ángeles caídos, cuyo nombre significa “Perfección de Dios”. Se dice que rige las profundidades del mar.


Tephros: es una entidad que puede curar fiebre, o traer obscuridad y pegarle fuego a los campos, por lo cual se dice que es
mitad ángel, mitad demonio.

Tumael: Uno de los doscientos ángeles caídos.

Turel: un ángel caído



U

Ukobac: Un demonio del orden inferior. Siempre aparece como un ser humano de cuerpo inflamado. Se dice que es el inventor
de los fuegos articiales. Es designado por Beelzebub para cuidar de las calderas del infierno.

Ura: Espíritu Babilonio de la muerte. Se dice que una vez tuvo en mente destruir a toda la humanidad.

Uval: Uno de los ángeles caídos, perteneciente al Coro de las Potencias. Ahora se dice que es un gran duque jerarquía infernal,
con 37 legiones a su mando. Se le invoca para conseguir el amor de una persona.



V

Vassago: Una de las entidades que se invocan en rituales de alta magia, generalmente para descubrir los secretos de las mujeres.
Su identidad es dual, y algunas autoridades lo describen como un ángel caído que se especializa en revelar el futuro y en
encontrar cosas perdidas.

Veltis: Demonio que fue confinado por Salomón en una caldera de cobre. Fue liberado por los Babilonios. Atacó a Santa Margarita
de Cortona.

Vepar: Este demonio toma la forma de una sirena. Guía las aguas y a los barcos de guerra, a veces logra hacer parecer que
el mar, está lleno de barcos que navegan (barcos fantasma).

Verdelet: Se dice que es un demonio del segundo orden, y Maestro de ceremonias del infierno. También se le conoce como Amo
Persil, y su función es transportar a las brujas en el Sabbat.

Vodnik: En el folklore Eslavo, se trata de un demonio del agua, que sale a relucir cuando un niño se sumerge al agua. Aparece
como un pez o como un humano de cabello verde, y mantiene a las personas bajo del agua, hasta ahogarles, En Rusia se le conoce
como Vodjanoj.

Vual: Un gran Duque infernal, antes perteneciente a la orden de los poderes. Se aparece como un enorme dromedario y cuando
toma forma humana, habla en lengua egipcia. Procura el amor de las mujeres y reconcilia amigos y enemigos.



X

Xaphan: Cuando Satán y sus ángeles se rebelaron ante Dios, Xaphan se unió a sus filas y fue aceptado con brazos abiertos,
debido a que el poseía una mente inventiva. Él le sugirió a Satán prenderle fuego al cielo, pero fueron arrojados al infierno
antes de cometer tan acto. Él está encargado eternamente, en mantener encendidas las llamas del infierno



Z

Zagiel: Un ángel Caído, perteneciente al Coro de los ángeles.

Zephar: Gran Duque de los infiernos, que tienta a los hombres, a cometer pecados sexuales con niños. Tiene la forma de un
guerrero y comanda 28 legiones.

Zimimar: Monarca de las regiones del noroeste del infierno.

Conferintele Supranaturalului Codrin Stefanescu - 29 Ianuarie 2012

Conferintele Supranaturalului (www.cronicasupranaturalului.ro)
Prima serie din sezonul al -II-lea de conferinte speciale, organizate de Dragos Dumitriu si Oreste Scarlat.

Legenda lui Il Separatio

"Ternarul pretutindeni străluce-n Univers. Monada e al său principiu."
Fabre d’Olivet - Vers Dorés

"Eu sunt Nemurirea şi Moartea, şi tot eu sunt, o Arjuna, Fiinţa şi Nefiinţa."
Bhagavad Gita, IX.19


Legenda lui Il Separatio


Codex Lugubrum (manuscris tipărit în 1535) a rămas una din cărţile anonime medievale interzise de către Vatican chiar şi în zilele noastre, anonimatul oferindu-i pe atunci autorului protecţie contra mâinii lungi a inchiziţiei. În paginile acestei lucrări apare un personaj de un simbolism atât de puternic, încât, odată problematizat ca şi concept, ar putea dărâma întreg eşafodajul esenţei noastre spirituale. Este vorba de Il Separatio, Separatorul.
Conform legendei, la începuturile timpurilor, odată cu separarea luminii de întunericul absolut s-a creat o graniţă. Această graniţă este entitatea Il Separatio, cel al cărui nume nu poate fi rostit, uneori supranumit şi Anonnimus (există chiar şi o statuie a lui Annonimus la Praga).

Codex Lugubrum redă povestea unui cavaler de origine nobilă pe nume Amantes, de fapt un asasin de profesie (acţiunea se petrece în secolul XII), plătit de regi şi aristocraţi pentru a-şi lichida duşmanii. Era renumit ca fiind unul din cei mai mari profesionişti ai vremii sale. Nu dăduse niciodată greş şi ucidea pe oricine, oricând, oricât de înaltă i-ar fi fost funcţia. El însă nu-şi alegea victimele, ci doar suma de bani cu care era plătit. Printre victimele sale se numărau regi, principi, ducese, inclusiv feţe bisericeşti marcante. Era plătit de veneţieni, genovezi - oricine îşi putea permite asta.

Acest mercenar are o revelaţie în jurul vârstei de 50 de ani. Îşi dă seama că unul din regii pe care îi omorâse era un om cumsecade, care doar îşi apărase poporul, şi nu şi-ar fi meritat moartea. Din acel moment, cavalerul asasin îşi schimbă mentalitatea. Rând pe rând, începe să se răzbune pe toţi cei care îi comandaseră crimele. Ajungând de la unul la altul, înţelege că un personaj foarte important pentru comanditarii ucigaşi era un călugăr bătrân care zăcea undeva într-o temniţă subterană, ale cărui teorii nu conveneau anumitor oameni sus-puşi. Amantes are puţin timp să-şi pună în aplicare planul de a-l salva pe călugăr, acesta urmând a fi tras pe roată în dimineaţa următoare. Pătrunde aşadar noaptea în temniţă cu ajutorul armelor, îl scoate la suprafaţă pe bătrânul rănit şi bolnav. Trebuie însă să se şi apere de soldaţi pe lângă faptul că îl duce în spate pe călugăr. Este însă rănit grav. Rănile nu sunt mortale, dar pierderea de sânge pe parcursul drumului îi poate cauza moartea. Nefiind nici un sat în apropiere, opreşte într-o pădure. Bătrânul îi spune „Dumnezeu să te binecuvânteze”, însă Amantes îi răspunde că nu are nevoie, fiindcă nu crede nici în rai nici în iad, şi că a făcut totul fiindcă aşa a decis el să acţioneze. Îşi ia rămas bun de la călugăr şi-i spune să-l lase să moară singur. Îşi înfige aşadar sabia aproape şi aşteaptă ca tot sângele să i se scurgă şi să moară. Între timp, călugărul dispare.

Atunci se deschide o gaură în pământ şi îşi face apariţia un demon foarte puternic, venit ca să şi-l adjudece pe Amantes. Demonul îi spune că a fost trimis să-l ia în iad cu toate onorurile, drept răsplată pentru numărul considerabil de crime comise. Amantes, cu mâna pe sabie şi cu un curaj fără margini, îi răspunde: „Să nu crezi ca o să aveţi o soartă uşoară cu mine, jos acolo. O să fac din oasele demonilor regelui tău palat.”
În acel moment apare şi îngerul luminii şi grăieşte către îngerul întunericului: „Nu este al vostru! Acest suflet a făcut în ultimii ani atâta bine încât a depăşit răul făcut în restul vieţii lui, iar Dumnezeu l-a iertat de toate păcatele. Va veni la noi în rai.” Dar îngerul întunericului se împotriveşte; şi amândoi îngerii scot săbiile.

Spre înfricoşarea acestora, exact în acea clipă se înfăţişează un personaj despre care îngerii ştiau, dar nu-l văzuseră niciodată. Conform scrierilor din Codex Lugubrum, doar două entităţi îl mai văzuseră înainte - Dumnezeu şi Lucifer - numai o singură dată. Acesta este Il Separatio, îmbrăcat într-o mantie cu glugă, de sub care nu i se zăreşte nici faţa, nici mâinile ori picioarele; legat la brâu cu o sfoară. Il Separatio face un singur semn şi pe loc cei doi îngeri se cutremură de spaimă. El le spune: „Greşiţi amândoi. Acest om a făcut atâta bine cât şi rău. Aşa că acum balanţa e echilibrată - nu-l veţi avea niciunul.”
Puterea absolută a lui Il Separatio face ca îngerii să dispară instantaneu. Acestea fiind spuse, i se adresează cavalerului cu următorul mesaj: „Ridică-te, căci nu mai ai nicio rană. Tu vei trăi cât vrei. Dacă ai să faci rău, nu contează. Balanţa se va compensa, căci se vor naşte alţii care vor face bine. Dacă vei decide să faci bine, tot nu contează, pentru că se vor naşte alţii care vor face rău. Tu nu mai exişti pentru acest univers. Trăieşte pe pământ cât vrei, până când această specie va dispărea. Te poţi muta oriunde vrei cu puterea minţii, chiar şi in locuri care nu există pe acest pământ. Când te vei sătura de tot, chiar şi după milioane de ani, cheamă-mă şi am să-ţi explic care este rostul nostru.”

Il Separatio s-a făcut atunci nevăzut şi, conform legendei, cavalerul trăieşte şi acum printre noi, încercând să înţeleagă mai departe ce e bine, ce e rău şi de ce.
Aceasta e marea întrebare a cărţii: de ce.


Matrici


Legenda e o hartă personificată a matricii primordiale.
Unul din cei mai revoluţionari astro-fizicieni contemporani, Nassim Haramein, ne poate da cheia de interpretare: de la începutul formării sale, universul este în continuă expansiune; însă, pentru ca acest lucru să se întâmple, e nevoie de o contraforţă. Să ne imaginăm un balon care se umflă - trebuie să existe cineva care să sufle aerul. Plămânii acestei persoane se contractă. Are loc aşadar un proces de contracţie/expansiune. „Pentru fiecare acţiune există o reacţiune opusă egală” - prima lege a fizicii. În afară de dinamica aceasta, tot mai avem nevoie de o matrice universală care să creeze mecanismul. Ea este însăşi concidentia oppositorum, generând un sistem polarizat, dar nu per se.

Matricea fundamentală e construită pe o triadă: principiul binarităţii, dominat de cel al echilibrului la mijloc. Vom pendula pentru reconstruirea acestui principiu între terminologia ştiinţifică şi concepte preluate din legendă.
A rămas un adevăr general valabil că lumea s-a format prin expansiunea luminii. Tot universul observabil e alcătuit la bază din fotoni, cea mai mică subdiviziune a luminii. În acelaşi timp, la o extremă, ceva trebuie să se contracte. Vidul este partea în contracţie. Conform teoriei lui Nassim Haramein, asta duce la concluzia că vidul nu e gol, ci plin de o energie care nu e nici pierdută dar nici câştigată. Această secvenţă primordială creează echilibru şi în acelaşi timp e prima diviziune matricială. Aici apare şi sensul lui Il Separatio. Se înţelege astfel de ce Dumnezeu şi Lucifer trebuie să îl fi văzut doar o singură dată pe Il Separatio. El e echilibrul în această prima triadă, graniţa dintre, iar capacitatea forţei sale uriaşe constă în posibilitatea infinită de diviziune: rezoluţia maximă a creaţiei, dat fiind că până şi din perspectiva mistică atât Dumnezeu cât şi Lucifer generează la rândul lor marea paradigmă pozitivă şi marea paradigmă negativă. Il Separatio rămâne singularitatea din centru, dar şi forţa decisivă.

Dacă până acum am privit matricea primordială a echilibrului ca fiind infinită şi cu potenţial infinit, observăm că şi această primă jumătate a diviziunii, creaţia divină, îl cuprinde în singularitate pe Il Separatio: infinitul mare şi infinitul mic – în legendă, cavalerul Amantes.
Infinitul, la rândul său, se află în sistem binar cu finitul.
Să luăm atomul ca etalon al finitului - suntem formaţi dintr-un număr finit de atomi. Însă la rândul lui, atomul poate fi divizat la infinit (fractal). Atomul este la rândul lui marca lui Il Separatio - singularitatea, graniţa dintre macro şi micro, conţine astfel un potenţial infinit de informaţie, fiind format din 99.99999% spaţiu/vid. Căci atomul nu e nimic altceva decât o diviziune a spaţiului. În ceea ce-l priveşte, electronul e încărcat cu sarcină electrică negativă, nucleul este încărcat pozitiv şi în loc să se atragă, electronul se roteşte în jurul atomului cu viteza luminii. De aceea centrul atomului trebuie să conţină, în mod obligatoriu, acea singularitate care îl conectează continuu cu restul universului, prin liantul infinit al vidului. Ceea ce se transmite în vid poate fi radiat simultan înspre orice singularitate a oricărui atom din univers, deoarece există aceeaşi singularitate în fiecare. Dacă este aceeaşi, atunci orice transmisie de energie şi informaţie este simultană şi perfect coerentă în toţi atomii. Din acest motiv energia atomului nu se epuizează niciodată - ea este doar recirculată, reciclată la nivelul vidului.

Drept urmare, sistemele infinite şi cele finite sunt opuse, însă principiul superior al lui Il Separatio, al diviziunii, stă la baza existenţei. Binaritatea constituie polarizare cu rolul de a susţine feedback-ul. Il Separatio are nevoie la nivel macro de un Dumnezeu şi de o contrapondere, un principiu al răului, aşa cum are nevoie şi la nivel micro, în lumea materială, de cavalerul care înţelege să-şi activeze de acum o forţă uriaşă, venită de dincolo de dimensiunea lui, care îi asigură la prima vedere un fel de nemurire, însă de fapt această forţă nu e decât vidul iniţial, privit la rezoluţie mai mică. De aceea el devine cantitate neglijabilă: nu mai contează dacă există, sau dacă poate să existe la infinit; dacă face bine sau rău.

Cavalerul sau producţia la nivel micro de Il Separatio are rolul de a conştientiza polarizarea care generează prin diviziune. Dacă la un moment dat primează principiul binelui, balanţa va înclina spre a se activa şi principiul răului, binele şi răul fiind deci guvernate de echilibrul neutralităţii lui Il Separatio.
La urma urmei, putem urmări cu uşurinţă, la nivel holistic, marele gros-plan, feedbackul dintre paralelismul lui Il Separatio: acţiunea lui la nivel superior şi la nivel inferior. Şi întrepătrunderea lor este tot Il Separatio: „Fiindcă cerul este în pământ, dar în chip pământesc, şi pământul este în cer, dar în chip ceresc.” (Eugenius Philalethes).

Problema specifică pe care o ridică astro-fizicianul Haramein este că în fizica cuantică actuală se face o greşeală impardonabilă: neglijarea - aproximarea, prin tăiere, desigur - a infiniturilor mari (nasty infinities), care, de câte ori apar, trebuiesc renormalizate cu ajutorul calculelor. „Teoria actuală a câmpului cuantic unificat va elimina printr-un proces de renormalizare a densităţii energetice a vidului, care în mod normal ar fi infinită, dacă nu ar fi înlăturată printr-un proces de renormalizare.” (Gravitation - by Misner, Thorne, Wheeler). Deşi abia dacă puteam concepe cu mintea umană spaţiul, se mai pune şi problema vidului co-existent. S-a calculat ca densitatea vidului e infinită (1094 g/ cm3) la constanta Planck (1.616×10−35 m). Pentru renormalizare, într-un cm3 de spaţiu ar trebui să încapă practic tot ce există în univers şi tot nu ar ajunge să aibă acea densitate!

În Kabala există o dimensiune absolut copleşitoare însă prea puţin cunoscută a dinamicii polarizării, şi anume în natura atributelor lui Dumnezeu – sefirele. Dintre acestea, unele sunt atribute masculine, iar altele feminine. Însă sefirele în acţiune sunt în acelaşi timp masculine (active) şi feminine (pasive)! Fiecare sefira primeşte de la cea care o precedă, şi transmite către cea care îi urmează imediat. Fiecare sefira este feminină sau pasivă faţă de predecesoarea sa şi masculină sau activă în raport cu cea care o precedă. Il Separatio este trecerea dintr-un stadiu într-altul. Răspunsul ştiinţific: transmutaţia este posibilă deoarece nu reprezintă altceva decât o variaţie a scalei de frecvenţă de rezonanţă. Totul e o rezoluţie într-o scalare infinită a spaţiului.

Ştiinţa, domeniu de vârf, poate confirma totul. Cercetătorul american Nynke van Berkum a decodat structura 3D a genomului uman. A descoperit că densitatea informaţiilor din nucleul celulei este de câteva miliarde de ori mai mare decât cea a unui microcip de calculator. Partea cea mai uluitoare a descoperirii este însă că genomul uman este organizat din două compartimente distincte - genele active, accesibile proteinelor, separate de ADN-ul neutilizat, care este stocat. Cromozomii trec dintr-un compartiment în altul în mod repetat iar ADN-ul lor devine la fiecare tur activ ori inactiv. Exact ca şi sefirele!

Ar fi interesant totuşi să mai luăm în considerare şi funcţionalitatea altei matrici, de astă dată, a trinităţii divine hinduse: Brahma (creatorul) / Shiva (distrugătorul sau cel ce transformă) / Vishnu (cel ce păstrează, cel ce pătrunde peste tot). Se spune că atât timp cât Vishnu dansează, există şi echilibru cosmic.
Tot accepţiunea de „cel ce pătrunde peste tot” o are şi Sfântul Duh, în trinitatea Tatăl/ Fiul/ Sfântul Duh. Acesta este o forţă de sine stătătoare, o emanaţie şi una din formele lui Il Separatio. Dacă ar fi să-l putem vizualiza mental, probabil i-am spune simplu: spaţiu.

În Kabala, unul din cele mai reprezentative nume mistice ale lui Dumnezeu, din cele 72, este IEVE: Iod-He-Vau-He.

https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEigFNHqQ4YxB6EjHfvWEffkhWKz5B5yKlDXcGGCvggf-L80yUd3Z2y2_EtM5n9b__uNfOdoXt_-1X3PhDQRDQkPAL1z8MUHp97rMX2EYUsdVHallKltBbQaJgpgG5HPuoe4NyDSQEHQk3fL/s1600/123.jpg


E foarte interesant cum această triadă conţine un element care odată repetat capătă altă funcţie: el face trecerea de la o gamă la alta, pur şi simplu pliază structurile. De aceea este considerat un Iod în germene.

Alte triade:

https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEivmpGvrEgPuC8ILJr10DbkVSdrK5MGHORPgNwYhlkyfMOa5WJ4jtoXJ1v8eJEpkkPhkSPmdedGC0Rz3skGhvvU-Yqti5PQNWC2kOHzy_ZP4kmXeFzGeF4BgRR3Wnvoosc4zu1biiSsc2qp/s1600/1234.jpg


Alte extrase din principiile kabaliste:
Între 2 opuse există un intermediar care rezultă din ele.
Opusele nu sunt decât concepţia la grade diferite a unui singur lucru.

Şi dacă totul ar fi o triadă? Dacă totul, absolut totul ar funcţiona conform acestei matrici? Să ne luăm pe noi înşine etalon şi să numărăm: 1. Mai este realitatea înconjurătoare, sub orice formă de manifestare: 2. Ce este la mijloc? Spaţiul. El există pentru a fi umplut sau golit - şi material, dar şi de sensuri. Spre sfârşitul anilor 90 a apărut conceptul ştiinţific de Matrice Divină a Materiei susţinut de părintele fizicii cuantice, Marx Planck. Ideea e că am greşi crezând că spaţiul dintre două lucruri e gol. La mijloc, chiar dacă nu există încă, virtual ar putea exista o infinitate de lucruri. Nu e deloc întâmplător că gândul, păstrătorul şi generatorul de atitudini, poate schimba orice cu ajutorul breşei-rugăciune.

Învăţătorii spirituali şi esoterici cunoşteau de mii de ani faptul că corpul uman este programabil prin limbaj, sentimente şi prin gînd. Acum s-a demonstrat acest lucru şi ştiinţific. ADN-ul poate fi influenţat şi re-programat prin cuvinte şi anumite frecvenţe (susţin G. Fosar şi F. Bludorf). Lingviştii ruşi au descoperit că moleculele alcaline din ADN respectă regulile gramaticale obişnuite folosite în toate limbajele umane. Cu alte cuvinte, limbajele umane nu au apărut la întîmplare, ci sînt rezultatul ADN-ului. Biofizicianul şi biologul P. Gariaev a explorat comportamentul vibraţional al ADN-ului, adică efectul anumitor frecvenţe asupra acestuia. Concluzia: ADN-ul viu (din ţesuturi, nu "in vitro") reacţionează prompt la raze laser modulate prin cuvinte, propoziţii, chiar şi la unde radio. În acest fel se explică de ce afirmaţiile, hipnoza şi gindirea pozitivă pot avea efecte atît de puternice asupra omului: să repare anumite defecte genetice. Mai mult: Gariaev a captat modele informaţionale dintr-un ADN şi le-a transmis altuia, în acest fel reprogramînd celulele pentru un alt genom. Astfel, a transformat embrioni de broască în embrioni de salamandră, doar prin transmiterea modelului informaţional corespunzător, fără să modifice genele.

Cercetătorii ruşi au mai descoperit că ADN-ul uman creează tipare morfologice în vid şi produce aşa-numitele "găuri de vierme" magnetice. Acestea sînt echivalenţele microscopice ale celebrelor "poduri" Einstein-Rosen, care se găsesc în apropierea găurilor negre cosmice şi care fac legătura între două puncte foarte îndepărtate, un fel de scurtătură prin care informaţia poate fi transmisă în afara legilor spaţiului şi timpului. ADN-ul atrage informaţii din macrocosmos şi le transmite conştiinţei noastre: este ca un aparat de radio capabil să recepţioneze mai multe posturi diferite, în funcţie de frecvenţa pe care acestea emit. Prin particularizare, transmutaţia biologică (bioalchimia) se realizează în acelaşi mod, utilizând puterea conştiinţei asupra materiei biologice.



Elemente de geometrie sacră


Un concept nu există niciodată numai pentru sine însuşi. El este un pattern deja existent în univers, o matrice care se va declanşa în funcţie de proiecţia dorită sau anticipată.
Matricea este şi trebuie să rămână un spaţiu sacru/sacralizat, existent cât şi ante-existent, în vederea proiecţiei unui eveniment sau a unei atitudini considerată necesară a exista pentru a produce un sens nou.

Sacrul proiectat de mintea umană poate avea o natură duală. Sacrul este tot ceea ce există, dar căruia încă nu i-am găsit rostul, sau raportat la care încă nu i-am dat un sens nou; dar sacrul poate fi şi tot ceea ce încă nu există, dar dacă ar exista i-am da o polaritate.
Dinamica sacrului este mişcarea, propagarea. Înţelegem prin mişcare crearea de dimensiuni, de la o ipostază la alta. Orice dimensiune inferioară în mişcare dă naştere unei dimensiuni superioare. Orice dimensiune inferioară e astfel o secţiune dintr-o dimensiune superioară.

Punctul e o rezoluţie inferioară a unei alte dimensiuni. Şi ceva neaşteptat: orice linie, privită din faţă, e un punct.
Haramein deconspiră un handicap încă neînvins al bazei ştiinţifice predate în şcoli. În geometria clasică, punctul e definit ca spaţiul cu 0 dimensiuni, altfel spus nu are nicio dimensiune - nu există. Prin urmare logică, linia este spaţiul cu 1 dimensiune, adică o înşiruire de puncte dar nici aceasta nu există. Planul ar fi spaţiul cu 2 dimensiuni, mai precis o mulţime de linii dar nici aceasta nu există cu adevărat. Volumul este spaţiul cu 3 dimensiuni, abia în această ipostază o dimensiune reală. Această expunere aparent logică este total eronată conform reconfigurării radicale: un punct (care nu există) generează o linie (care nu există), apoi o suprafaţă (care nu există) şi în final, aceasta generează un volum (precum un cub) care, în mod suprinzător, se regăseşte brusc în existenţa reală. Problema e - cum să poată rezulta existenţă din non-existenţă? Această eroare se regăseşte tocmai la baza înţelegerii fizicii şi a legilor universului.

În dinamica sa, linia poate fi privită ca şi limită, respectiv ca şi traiectorie.
Limita este demarcaţia dintre două principii opuse - aici, din punct de vedere teologic, ca demarcaţia dintre bine şi rău.
Traiectoria liniei înseamnă ipostazele unui punct, în acccepţiunea de evoluţie sau demers. Această evoluţie nu poate exista doar ca traseu, ci se va constitui ca pre-ipostază pentru altă etapă a demersului. Acest lucru se întâmplă deoarece în stadiul prezent mişcarea e lineară.

Cercul nu va fi nimic altceva decât o acumulare finită a ipostazelor-punct.
Orice fiinţă are nevoie să-şi înţeleagă traiectoria demersului său ca şi menire. Dar aceasta nu se poate activa decât sub o formă sacralizată. Omul nu poate genera sacrul (care e o stare), el poate doar întreprinde o acţiune de sacralizare. Singura cu putinţă în cazul traiectoriei deja parcurse (intenţional, atitudinal, ca înlănţuire de consecinţe) este transformarea liniei în cerc. Se ştie că punctul de plecare al traiectoriei va fi devenit deja o polaritate (-) determinată de o lipsă şi o nevoie, iar punctul de destinaţie o polaritate dorită (+).

Cercul este simbolul stării ca locus. El reprezintă exact momentul în care omul îşi dă seama că traiectoria lui este devenirea unui posibil întreg. Extremităţile liniei se unesc, (-) cu (+) se neutralizează. Cercul format devine astfel o matrice ermetică. Nu se mai poate influenţa cu nimic ceva odată înfăptuit. În schimb, conştiinţa este împinsă spre evoluţie deoarece ea trebuie să treacă în alt stadiu. Mişcarea circulară a acestui stadiu tinde deja să devină mişcare de rotaţie.

Este timpul să delimităm acum trei posibile secvenţe drept continuitate a accepţiunii de mai sus.

1) În cadrul cercului, oricând se poate opera o secţiune, după tiparul diviziunii celulare.

2) Modelul marilor matrici poate începe să funcţioneze chiar şi în această ipostază. Una din cele mai cunoscute matrici este [intrare]-[spaţiu]-[ieşire], ceea ce demostrează că sacralizarea umană e mult diferită de cea divină, căci are tiparul unei monede cu o faţă (+) şi una (-) iar de jur împrejur o zonă neutră (bordura, marginea). Omul trebuie să transmită mai departe ceea ce a acumulat, să înveţe să folosească un tipar nou, propriu lui. Limita va fi de data aceasta chiar linia cercului. Il Separatio este văzut astfel ca demarcaţie între 2 orânduiri: din interiorul şi din exteriorul cercului. Între acestea două există o polaritate de genul în/out şi un feedback aferent.

3) Rămasă în punctul de pe cerc unde (-) şi (+) se neutralizează, conştiinţa nu poate rămâne mult în mişcare circulară, mai ales că în acest moment îi lipseşte polaritatea. Ea îşi poate crea acum prin proiecţie un alt cerc al cărui centru să fie, de pe marginea primului cerc. Al doilea cerc reprezintă o altă menire/demers, care trebuie pus în practică de către conştiinţă mult mai uşor, odată înţeleasă importanţa sacralizării. Se pot distinge astfel trei momente în timp: momentul 0 de pe cerc (al prezentului), momentul cu impact retroactiv şi cercul nou proiectat, care trebuie umplut.

Un punct A care îşi stabileşte un orizont împrejurul său (incluzând un punct B) formează un cerc. Dar trebuie ca şi punctul A să poată fi la rândul lui orizontul lui B (vezi modelul oglinzilor borgesiene) şi atunci B să formeze prin rotaţie un orizont circular unde A să se afle pe cerc. Spaţiul din mijloc, vesica piscis (forma dată de intersecţia celor două cercuri), e simbolul pântecului, şi de ce nu, interferenţa oarecum geometrică a dragostei.
În iconografie, vesica piscis îl reprezintă pe Sfântul Duh în scenele cu înălţarea la ceruri. Rolul Duhului în creaţie a fost acela de a da formă materiei deja existente, de a declanşa viaţa care există în stare latentă în materie, şi de a imprima o direcţie de dezvoltare vieţii în vederea dirijării spre destinul pregătit de Dumnezeu. Creaţia sa este întrepătrunderea duhului omenesc cu cel dumnezeiesc - se face deci o transmutaţie de la o dimensiune inferioară la una superioară.



Neutrul. Zona.


Se cuvine un prim plan asupra triadei neutru/ neutralitate/ neutralizare. Categoria de neutru cuprinde şi starea (neutralitatea) cât şi acţiunea (neutralizarea). Aceasta din urmă poate fi la rândul ei de tip negativ, respectiv pozitiv. (În genere, în viaţa de zi cu zi, activăm mereu neutralizarea. Un eveniment negativ care amprentează pe cineva poate fi anihilat în ce priveşte consecinţele nefaste prin acceptarea, înţelegerea, şi astfel, îmblânzirea lui.) Iată cum matricea existenţă/ stare/ acţiune include şi principiul activ şi pe cel pasiv.

Un exemplu elocvent al faptului că Il Separatio poate fi la dimensiuni scalare mai mici şi zonă provine din domeniul lingvistic. Cuvintele: interzis, a interveni, a întrepătrunde, a întrezări, a se interpune, a interacţiona, intermediu - arată toate o zonă care se formează printr-o breşă. Explicaţia cuvântului „interzis” denotă cele ce urmează: între intenţia cuiva de a face ceva; să-l privim iniţial ca un lucru neutru, survine un terţ care nu acţionează, dar scindează identitatea faptului în pozitiv ori negativ; şi accentuând eticheta de negativitate, stopează demersul persoanei în cauză.

Din gramatica limbii engleze se mai poate repera un exemplu. Modalitatea e un concept gramatical care reprezintă atitudinea vorbitorului faţă de enunţul său. Printre zonele modale precum im/posibilitatea, in/abilitatea, reproşul, există o triadă mai deosebită: obligation/ lack of obligation/ prohibition (obligaţia/ lipsa de obligaţie/ interdicţia). Lipsa de obligaţie înseamnă că nu eşti obligat să faci o acţiune. Există un sens care arată că, în plus faţă de asta, totuşi o îndeplineşti. (you needn’t have written vs. you didn’t have to write); unde „write” are o identitate neutră, doar intenţia putând schimba polaritatea.

Privit strict teologic, Il Separatio nu este în esenţă simbolul neutrului, ci al desfiinţării supremaţiei principiului binarităţii la cel mai înalt nivel: cel al componentei de natură divină. Dumnezeul suprem nu este cel la baza căruia stă principiul binelui, în veşnică opoziţie cu principiul răului. Cele două planuri despărţite de Il Separatio nu ar putea să se formeze la infinit doar ca opoziţie. Nu ar mai exista evoluţie. Acel echilibru trebuie să fie susţinut de undeva de la mijloc, un fel de no man’s land.

Acest lucru îl întăreşte şi mesajul fundamental din Evanghelia lui Iuda, recent descoperită în situl de la Nag Hammadi.
Din ce în ce mai demonizat de la o evanghelie la alta (existaseră diferenţe mari în hiperbolizarea tot mai pregnantă a faptelor biblice de la Evanghelia lui Marcu, cea mai veche, până la Evanghelia lui Ioan). Iuda capătă o abordare diferită, de factură gnostică, în Evanghelia lui Iuda. El nu mai e văzut ca un trădător, ci ca un erou, mult avansat faţă de ceilalţi. Pasajele următoare vor exemplifica.

[La cina cea de taină, apropiindu-se de discipolii care făceau rugăciuni de mulţumire pentru mâncare, Iisus râde, oarecum ironic, de pietatea lor eronat îndreptată. Îi întreabă cui i se roagă. Ei răspund că lui Dumnezeu, cel care a creat lumea. Iisus îi contrazice, cum că nu acesta este Dumnezeu cel adevărat. Apostolii sunt foarte contrariaţi, singur Iuda înţelege. Iisus le spune: „Cel care e cel mai puternic dintre voi să se ridice şi să-mi arate adevărata fiinţă spirituală care e înăuntrul său.” Iuda se ridică atunci şi spune: „Eu ştiu cine eşti şi de unde vii, dar nu sunt vrednic să rostesc numele aceluia care te-a trimis.” Răspunsul: „Stai deoparte şi o să-ţi dezvălui tainele împărăţiei. E un tărâm pe care nimeni nu l-a văzut, nici ochii îngerilor, nici inima nu-l cunoaşte şi nu i s-a rostit niciodată numele.”
În alt episod, Iuda are următorul dialog cu Iisus: „Doamne, m-am văzut într-o viziune. Discipolii mă loveau cu pietre.” „Strălucirea stelei tale, Iuda, o va eclipsa cu mult pe a celorlalţi. Tu vei sacrifica omul care sunt eu.”] – iată o viziune nepolarizată a unui eveniment biblic crucial.

Pentru gnostici, Iisus a trebuit să moară ca să se elibereze din prizonieratul trupului - nici trupul, nici învierea nu contau pentru aceştia. Ce conta era că trupul poate muri astfel ca spiritul să dăinuie. Această evanghelie nu era destinată citirii în public, mai degrabă se pare că constituia o învăţătură avansată. Nu e de mirare că biserica a considerat acest lucru o erezie până în ziua de azi.

Fenomenul de aură, până nu demult considerat exclusiv mistic, are acum o explicaţie ştiinţifică. Forţa centripetă, întâlnită pretutindeni în univers, generează o radiaţie iluzorie. Deci noi şi corpurile din univers suntem în permanenţă orientate spre un centru, atâta doar că trăim în radiaţia 3D a iluziei că totul se îndepărtează de centru. Asta e ceea ce credem noi că se numeşte realitate; teoriile ezoterice afirmă despre fenomenul centrifug al interiorizării („vizualizarea” infinitului prin retragerea simţurilor către interior, infinitul mic) faptul că pe măsură ce realizezi asta, ajungi sa radiezi o aură. Radianţa energetică creşte odată cu feedback-ul între expansiune şi contracţie, la nivelul intim al fiinţei umane care este inconştient atrasă spre Singularitate. Cum se defineşte centrul într-un astfel de fractal? Fiecare punct este un centru, deoarece totul radiază de la singularitate: 0, numărul cu o natură neutră, fiindcă formează legătura dintre - şi +. Ground 0, exact locul unde stai. Neutralitatea e fără doar şi poate, insesizabilă.

În astrofizică există noţiunea de Zero-point energy (energia în vid, o stare de stagnare a universului dinaintea momentului iniţial de tensionare). În Kabala regăsim termenul Ain ca Absolut Nemanifestat sau Energia Necreată.
Cercetătorul de origine română Nicolae Tesla descoperise încă din anii 40 în SUA cum s-ar putea produce electricitate folosind tehnologia punctului 0, o sursă inepuizabilă de energie, însă guvernul american a sistat totul, sub presiunile uriaşe ale francmasonului J.P. Morgan (unul din cei 13 illuminati care conduc lumea din generaţie în generaţie), pe atunci proprietar al unor mine de cupru. El nu putea concepe ca energia electrică să fie gratuită. Astăzi electricitatea trece prin fire de cupru, aşa încât să fie măsurabilă şi facturabilă.

Vidul absoarbe cineticul şi îl aduce la condiţie de potenţial, după care, prin feedback de reacţie, acest potenţial redevine cinetic şi este radiat în spaţiu. Şi asta survine fiindcă vidul e pretutindeni. Atunci când ceva este în echilibru perfect, el nu poate fi simţit sau măsurat. Iar această perfecţiune îl face inobservabil. Atâta timp cât un peşte se află în apă, în mediul cu care e obişnuit, nu va şti că el e în acel mediu decât în momentul în care îl scoţi de acolo şi îl duci într-un alt mediu unde va simţi o densitate diferită. Noi nu avem nicio metodă pentru a percepe vidul, aşa că l-am considerat ca fiind gol (cf. Nassim Haramein).
În orice dezvoltare fractală, fiecare punct poate fi considerat un centru. Dacă vidul creează şi menţine totul într-o structură, atunci el este cheia forţei creatoare a tuturor fenomenelor din univers.
Condiţia de linişte este esenţială în manifestarea unei referinţe pentru a genera rotaţie. Pentru orice mişcare de rotaţie se manifestă o mişcare opusă. Cel mai simplu mod de a înţelege această proprietate este de a observa o tornadă. Ochiul furtunii este lipsit de mişcare şi el reprezintă evenimentul orizontului singularităţii centrale.

Trăim într-un univers care se comportă mai degrabă ca o gaură neagră. Se dilată, dar spre el însuşi. Lumina se contractă în vid spre singularitate. Tot ceea ce se află în acest univers (de tip gaură neagră) sunt găuri negre mai mici, iar noi trăim în exteriorul acestora. Atomii conţin fiecare câte o singularitate care simulează un comportament de gaură neagră. Galaxiile au o gaură neagră în centrul lor (partea care se contractă) respectiv stele şi planete (partea care radiază).
Cele mai noi teorii la care participă şi savantul Stephen Hawking se îndreaptă spre lărgirea termenilor de gaură neagră - gaură albă. Ceea ce vedem este partea radiantă a orizontului evenimentului şi etichetăm această observaţie cu diverse denumiri: planete, atomi etc. Dar e posibil ca acestea să fie exact opusul găurilor negre (corpuri care se contractă în vid) şi anume găuri albe (corpuri care radiază în vid). Contrar opiniei că o gaură neagră ar trebui să fie „neagră”, în realitate ea pare a fi extrem de strălucitoare deoarece nu putem observa decât partea ei exterioară, care se situează dincolo de evenimentul orizontului. Partea ei interioară poate fi întunecată şi deosebit de rece, dar e inobservabilă. Rezultă că totul în univers este centrat către singularitate şi că tot ceea ce se află în exteriorul ei reprezintă partea radiantă pe care o observăm, tocmai fiindcă este în mişcare.


Totul în univers e interconectat.
Totul poate fi un Il Separatio! Singularitatea, 0, diviziunea, feedback-ul polarităţii, principiul balanţei (ceea ce este compus din două elemente opuse), echilibrul (punctul central dintre două elemente diametral opuse), realitatea însăşi (rezoluţii diferite, diviziuni variate ale spaţiului într-un vid structural fractal).
Il Separatio este „universul trăind prin sine însuşi, învăţând despre sine însuşi.” (Carl Sagan)

Şi atunci, să ne mai punem problema de ce oare Vaticanul tot mai păstrează din vremurile apuse ale inchiziţiei, în ciuda tuturor reformelor sale, interdicţia oficială de a se pomeni numele lui Il Separatio? Poate pentru simplul fapt că nu a ajuns niciodată kilometrul 0, inima adevăratei spiritualităţi. După care să ne fi putut ghida şi noi fără să ne mai întrebăm care e rostul tuturor văzutelor şi nevăzutelor.
Cu siguranţă putem concluziona: cavalerul din legendă nu a mai avut nevoie până la urmă să se reîntâlnească cu Il Separatio ca să-l întrebe de ce.





- mulţumiri d-lui Codrin Ştefănescu, în a cărui colecţie se află manuscrisul.

(Veronica Valeanu)